DESPRE MOARTE şI ÎNVIERE

"Adevarat, adevarat zic voua: Daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac" (Ioan 8, 51)


Vom vorbi astazi, prietene, despre moarte si inviere. Ce stranie imperechere antinomica pentru urechile tale, care n-au auzit decat despre moarte si viata! Tu, tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiei sau al negatiei. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Iar astfel de cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas in placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit "iluminari" care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana! Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca adevar absolut. Incercarea de a primi in mod critic un adevar ideologic este o "erezie" periculoasa. Oficiantii ateismului incep deindata goana dupa vrajitoare… "Polii existentei noastre sunt nasterea si moartea", afirma orice conceptie materialista. Tu, omule, esti sortit sa te nasti si sa mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu urmezi legea necesitatii si a cantitatii care, ca prin miracol, devine calitate - si trebuie sa accepti ca aceasta este ceea ce-ti guverneaza viata si moartea. Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici plantele, nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii! Tu esti constient ca traiesti si, mai ales, esti constient ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara in sumbra perspectiva a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit, intr-o masura nedefinita, posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie de un secol aceasta lume. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont, nici un arhanghel al dreptatii nu brazdeaza cerul si nu striga cu glas tunator ingrozitorilor cavaleri: " Opriti-va! In numele Domnului, opriti-va!". Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: "Nu exista decat viata si moarte". Si apoi o strasnica interdictie: "Este oprit sa crezi in inviere!". Prietene, ce ti-a dat ateismul in loc atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere? Ce dar ti-a oferit el atunci cand ti L-a luat pe Iisus cel Inviat? La ce alte sarbatori senine te-a chemat el atunci cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun? Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-au conturat dinainte atunci cand sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale? Altadata, de sarbatori, oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului; astazi masori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altadata, de Pasti, ne impacam cu toti oamenii, dupa cuvantul cantarii pascale: "…si unul pe altul sa ne imbratisam; sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi; sa iertam totul pentru inviere!". Astazi, in zilele de Pasti, ni se distribuie distractii campenesti, orgii inecate in alcool, sfarsind, deseori, in violenta. Tu stii, tinere, ca o conceptie este valabila nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si apreciaza, dar, mai ales, decide-te! Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte… Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile materialiste care ti-au fost implantate in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au cultivat inca din pruncie, dandu-le stralucire si nume de virtuti. Va trebui sa-ti lepezi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul. Si, astfel purificat, sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Va trebui sa intelegi ca invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca prin transformarea unuia toata lumea se schimba si ca la Cina cea de Taina, cand Iisus le vesteste ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau sa ia o valoare mistica si salvatoare pentru lumea intreaga. Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre inviere. Daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plans decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza numai de la nastere pana la virsta mortii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, caci "din clipa in care te-ai nascut esti deja destul de batran ca sa poti muri". Ce inseamna acest scurt interval fata de vesnicia mortii?! Sa venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur si simplu, ca o piatra care se rostogoleste de pe locul ei in hau, sau ca o vita lovita de toporul macelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nici o lumina, ci doar intunericul groazei. Viata ni se infatiseaza ca o tragedie, din pricina unei astfel de morti si a suferintei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scapa acelei ultime judecati, care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?! Ne inspaimanta moartea, cu sumbra ei lipsa de perspectiva, pentru ca ne-a slabit credinta si pentru ca, in teama generala care guverneaza lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o suprema groaza. Pentru ca am dezumanizat moartea prin lepadarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decat prin siluire. Cei mai mari si mai inversunati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeul cel adevarat, toti acestia, tanarul meu prieten, se tem de propria lor disparitie, cu o spaima metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc adesea morminte impozante, atasandu-se cu o dragoste jalnica de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiilor catre vesnicie. Drama vietii lor idolatre sfarseste intr-o moarte inca si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci moartea n-a fost pentru ei decat o inutila si insuportabila fundatura a suferintei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea. Dar Iisus ne-a daruit o moarte fara spaime, o impacare a mortii cu fericirea, caci ne-a adus garantia ca moartea nu este un sfarsit, ci un inceput - inceputul unei vieti eterne: viata prin inviere. A iubi o fiinta inseamna a-i spune: "Tu nu vei muri!". Si sa crezi. Aceasta credinta neargumentata este, de fapt, singurul adevar fundamental pe care il simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care isi dezmiarda copilul, ii spune, de fapt, cu o credinta care rastoarna muntii: "Tu nu vei muri!". Iubitul, care sopteste fiintei dragi cuvinte pline de ardoare, ii spune, in realitate, cu aceeasi credinta adanca: "Tu nu vei muri!". Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare dogoritor, revarsandu-se peste umanitate: este Soarele Dreptatii, Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit in lume s-o mantuiasca. Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina libera de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, caci numai ea este virtutea cea deopotriva libera si liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate. "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Iisus Se arata astfel drept intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a venit omenirii sa creada in ceea ce vedea, in faptul ca iubirea desavarsita statea in fata ei intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adica adusa la acea situatie-limita care este suferinta si moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit, cu sine insasi. Si Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiti-va, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!". Ce dovada mai mare decat aceasta ne-ar putea da cineva? Si daca tu crezi atunci cand ii spui fiintei iubite: "Nu vei muri", de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri atunci cand iti face fagaduinta vietii eterne? "Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte in viata". (Ioan 5, 24) Dar tu crezi si stii ca intr-adevar crezi, asa cum si eu o stiu, chiar daca pentru tine, tanarul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Insa pentru cei ce fac din constiinta ta tanara un loc de exersare a violentelor lor doctrinare, pentru cei ce-ti incarcereaza sufletul in formulele inguste ale ateismului, credinta ta este o realitate care-i sperie mai mult decat orice. Ideile se mentin prin adevarul lor. O idee care se mentine prin violenta este profund subminata de falsul din ea. Daca materialistii nu vorbesc despre moarte, este pentru ca se tem de ea. Ei o trec sub tacere, asa cum trec sub tacere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tacere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci, la responsabilitatea ta morala. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic, de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte. Eu insa iti vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a invinge. Caci fara inviere, atat moartea cat si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este insa garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul credintei noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale; o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitatie la incredere in viitor. "Sa iertam totul pentru inviere!". Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel ce a murit, Acela a si inviat, iar cei ce L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata, fiinca au pecetluit-o cu suferinta si cu moartea lor. Nu ne putem indoi de adevarul spuselor lor. Cand se lumina de ziua, "in intaia a sambetelor", "…iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada" (Matei 28, 1-3) Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, Cel ce a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii perspectiva nesperata a obstestii invieri. De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, caci Hristos a inviat, fiind parga invierii noastre! Din clipa in care ai aflat acest adevar, viata ta a capatat un nou sens: ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila), ci, trecand prin moarte, va sui spre gloria invierii. Mergi, tinere, si spune tuturor vestea aceasta! Sa straluceasca fata ta de inger intru lumina invierii, caci astazi ingerul din tine, pe care ti l-am descoperit la primul meu "Cuvant", a biruit pamantul din tine. Spune-le celor ce ti-au oprimat pina acum sufletul tau divin: " Cred in inviere!" si-i vei vedea inspaimantati, caci ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: "Tarana este paradisul tau si instinctele tale iti sunt cerul!". Dar tu sa nu te opresti din calea ta, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea din intaia a sambetelor! Tu, prietenul meu, esti unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale invieri. Din moarte la viata si de pe pamant la cer. 3

ceva cu totul neasteptat: "au deschis portile, au deschis usa si am intrat din nou in biserica". Asadar, "Iertarea" - cel de-al saptelea cuvant - avea sa se rosteasca in biserica.